I am in a relationship

Da, recunosc, am o relatie de dragoste. Una apropiata si sincera. Una care nu naste neplaceri. As putea-o numi relatia perfecta. E atat de sincera incat uneori imi e rusine sa o dau altcuiva sau sa le zic altora despre ea. Este doar a mea si o pastrez ascunsa. Recent, am gasit-o online. Uneori e colorata, alte ori e simpla. Sunt absolut sigura ca ma intelegi. Tu, da tu, acel care citeste. Fie ca esti baiat sau fata.

  

 

Esti intr-o relatie cu vesmintele tale zilnice. Fie ca ti-au facut cu ochiul dintr-o vitrina si pretul lor, era de 3 ori peste bugetul tau de haine pe jumatate de an, fie ca ai luat-o din impuls sau mai nou online.

Nu am multe haine, sau pantofi, uneori ma intreb daca chiar sunt fata 😀 Cele care sunt ascunse in dulap sunt alese pe spranceana- de foarte multe ori imi e mila sa imi arunc pana si un tricou vechi. I am not a hoarder, daca asta ganditi. Apreciez lucrurile, hainele in cazul de fata cu un suflet aparte.

Tin minte si acum ca la camin, ca sa iasa pozele din parc excelente, la acel 1 MP de camera pe care il aveam, fetele schimbau hainele intre ele, ca sa para ca au multe. De asemenea se trezeau cu noaptea in cap sa mearga “La Dragon” sa isi cumpere Versache, sau Fuma, sau Gukki.

Mereu am fost un “outsider”- pun pariu ca nu banuiati (sau da :P?) dar nu imi cumparam haine cu kilu`. Mi se pareau de o calitate extrem de proasta si ceea ce era mai “dureros” e ca erau de o calitate atat de proasta incat dupa prima spalare, ori se decolorau, ori isi stricau forma. Conta faptul ca ele aveau haine. Muulte.

Eu prefeream sa am putine dar de o calitate superioara. Acuma nu va inchiputi ca mergem in anii 2006 in magazinul Victoria sau la Galeriile Lafayette, sau Galeria Vittorio Emanuele din Milano dupa haine. Pentru mine Kenvelo, era suficient. Avea calitatea potrivita pentru ce aveam nevoie si era totusi la moda.

[Ca un side story: in liceul in care eram, eram 15 copii moldoveni, zic asa pentru “Că Chiar” eram copii, avem 16 ani. Venisem la studii cu burse si stateam la camin. Colegii mei, elevii bucuresteni, aia “jmecheri” cu mamici si tatici arhitecti sau avocati, isi cumparau hainele exclusiv de la Kenvelo. Dar vaii ce mandrie era pentru ei lucrul acesta, se laudau teribil. Pentru ei, Kenvelo, era un fel de Zara, doar ca la vremea aia nici macar ei, nu ajunsesera la acel nivel. Pentru noi, “sarakiile”, pana si Kenvelo era ca un Gucci, sau Chanel 😀 ]

Important era ca acel putin de haine pe care il aveam, ma bucura. Eu eram Beyonce in lumea mea, cu temele la matematica, cea care nu prea iesea in cluburi (cred ca am fost de vreo 3 ori in cluburi pe perioada liceului- nu imi placeau. Nici atunci, nici acum. Pana am descoperit cluburile latino. Asta intr-o viitoare postare). Cea care mergea la piata si avea mereu mancare. Mereuuu 🙂 Sau cea care facea mancare, la care veneau baietii dupa mirosul de pe hol.

Pe curand,

O Ana, simpla.

Photo: Silviu Pal

Port: hainele sunt toate no name- doar palaria e de la Asos si sandalele de la H&M